SuperBlog 2018

Bătălia pentru vindecarea răului uman începe acasă

”Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.” 

                                                       -De cate ori iubito- Mihai Eminescu-

 

Privesc atenta cum vara isi spune neuitatul adio, cum copacii incep sa se dezbrace de orgoliu si se lasa prada timpului necrutator. Privesc valurile involburate ce isi striga durerea ca pe un imn nesfarsit si efemer. Privesc pescarusii ce isi iau zborul din cand in cand, apoi se aseaza linistiti pe o stanca, asteptand parca un semn pentru a pleca vesnic, precum niste zburatori captivi. Privesc lumea si ma intreb ce s-a schimbat, apoi traiesc un vis al trecutului ce nu de mult era departe de gandul meu zburdalnic.

”Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung şi cunoscut

   Mai trec din vreme-n vreme.”

                                                           -Cand amintirile – Mihai Eminescu-

Ma numesc Casa, asa imi spun multi. Insa unii ma numesc si cladire, cuib, iubire, amintiri si vesnicie. Sunt strajnic al marii de cateva generatii si am adapostit multe povesti inauntrul meu. Am protejat fiintele ce imi treceau pragul si le ofeream comfort, iar ele imi ofereau caldura de care aveam nevoie dar si un sentiment de implinire. Am urmarit fiecare fiinta ce a pasit pe strada mea sau pe care o puteam admira de la indepartare. Am iubit copacii caci ma aparau, cu crengile lor maiestre, de caldura verii si ii urmaream adesea plangadu-si soarta de a deveni goi cand regina ghetii se apleca nemiloasa asupra lor.

Oamenii, fiinte mici ce au idealuri. Interesante din fire, caci ambitia lor este cu totul diferita fata de celelalte creaturi.  Caci ei sunt fauritorii mei, fiinte ce m-au tras intr-un targ nerefuzabil si incorect: o viata in schimbul protectiei. Si totusi, nu ma simt prizoniera. Am invatat ce inseamna iubirea pamanteasca, am admirat minunile evolutiei, viata de familie si grija, insa, dupa atatea secole, ei au reusit sa se ingradeasca in gandiri mici, de moment. Ma numesc casa, dar oare asta sunt eu? Oare un lucru atat de mic ca mine poate insemna acasa? Poate avea si o casa casa ei? Toti suntem frati pe lumea asta iar casa noastra, din perspectiva mea, este Pamantul. Acest glob urias plin de comori pretioase, ce ne-a adapostit pe toti in cotloanele sale nesfarsite.

thoughtco.com
Sursa: thoughtco.com

Timpul trece iar de la an la an imi vad prietenii murind, valurile devin din ce in ce mai agresive, pescarusii se ineaca intr-o mare de mizerie, iar casa noastra devine din ce in ce mai abandonata, precum o cladire arsa ale carei rani si trairi raman vizibile pana cand cineva isi doreste sa o salveze. Si ce poate face o biata cladire cand isi vede fratii si surorile murind? Pai, nu prea multe, asa ca ma las cuprinsa de intuneric. In linistea serii, imi fredoneaza in minte cateva versuri :

” What if I’m far from home? Oh brother, I will hear you call!

What if I lose it all? Oh sister, I will help you hang on!

Oh, if the sky comes falling down, for you

There’s nothing in this world I wouldn’t do’’

Am realizat cat de iubitori pot fi oamenii, dar si cat de usor pot deveni indiferenti fata de cei pe care ii iubesc. Cat de usor se pot da batuti in fata sortii chiar daca, ironic, pe mine m-au creat ca fiind o oglindire a temerilor lor. Eu stau dreapta in fata sortii si lupt indiferent de vreme. Mi-as dori cateodata sa le ofer din taria mea, sa ii invat cum sa lupte, dar imi dau seama ca fix aceste temeri, aceasta fire a lor, ii fac sa fie atat de indarjiti si speciali. Si iarasi imi vin in minte cateva versuri ale acestor fiinte atat de ciudat structurate:

„Stand your ground in the battle zone

Filled with life, bone and scorn

Clench your fists, I’m battle prone

Pull the trigger and set the tone’’

 Iarna aceasta i-am auzit pe oamenii mei vorbind ceva despre o directiva europeana. Spuneau ca e timpul sa ne protejam casa pentru a nu deveni un spatiu ars si singur. Totul se rezuma la un certificat energetic, ca un fel de act care sa demonstreze ca venele mele electrice nu consuma foarte multa energie si ca sunt in stare sa imi protejez stapanii cand iarna isi va arata coltii.

Era precum o vizita la medic. Trebuiau sa imi faca cateva analize concrete pentru a vedea la ce stadiu ma aflu, iar apoi, in functie de acestea, sa stabileasca daca am nevoie de imbunatatiri si cam care ar fi acelea. La finalul acestei proceduri mi se oferea un act numit audit energetic, in care erau mentionate defectele precum si schimbarile ce au dus la imbunatatirea mea. Eram mandra de decizia luata de mica mea familie, caci imi doream cumva, la randul meu, sa imi salvez casa si prietenii.

Drumul a fost unul destul de lung si foarte obositor, dar inauntrul meu simteam ca este un sacrificiu ce trebuia facut. La final am fost si premiat cu un certificat energetic Constanta cu care ma laud peste tot si care mi-a crescut importanta in ochii stapanilor mei. Eram fericita caci devenisem mai calduroasa si reusisem sa fac un prim pas pentru a imi apara casa.

Priveam din nou cerul. Stelele straluceau parca mai puternic de aceasta data, iar micii razboinici de gheata faceau pasi de dansi sfiosi si blanzi spre a atinge pamantul rece. Marea se calmase, iar noaptea aducea o liniste asemanatoare unei pasiuni vesnice. O ultima melodie imi canta in sufletul incalzit subit, dorind parca sa imi mareasca egoul:

„Casa mea-i un cîntec cu acorduri ample,

Melancolic şi fierbinte şi curat.

Şi mă simt ca-ntr-un palat

De păduri înconjurat’’

 

Acest articol a fost scris in cadrul competitiei SuperBlog 2018!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Checkbox GDPR is required

*

Sunt de acord

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.