SuperBlog 2018

Cand muntii din viata ta sunt prea inalti, escaladeaza-i!

“Cucereşte munţi! Treci vaduri! Admiră curcubeie! Peste tot îţi vei descoperi visele.” (Oscar Hammerstein II)

Au trecut 3 luni de cand ai plecat. Privesc in urma precum un calator ratacit asteptand sa te intorci candva. Stiu ca nu te vei intoarce insa sufletul ma minte, parca el insusi ar incerca sa renege aceasta pierdere. Se uita in trecut si te recunoaste, stie ca esti acolo. Se uita in prezent si te cauta nestingherit. Priveste spre viitor si nu mai vede nimic, precum un om silit sa isi piarda viata, sta cu ochii inchisi si spera ca intunericul sa-i fie ultima simtire.

Au  trecut 3 luni de când ai plecat… Privesc stelele și ma gândesc ce as mai avea de spus dacă te-ai întoarce. Ce o sa mai găsești din femeia în care cândva vedeai totul. Iti spun eu, nimic. Femeia ce cândva însemna fericire, sprijin, iubire, soarele sau poate luna a devenit acum o fantoma. O simpla umbra ce cauta disperata lumina si spera cumva sa se regaseasca.

Ai plecat, iar în fiecare zi o parte din sufletul meu s-a transformat în fărâme de praf și m-am lăsat purtata de vânt, de viață, de oameni și peisaje. Lucruri ce cândva însemnau lumea deveniseră acum umbre ce îmi bănuiau existența. Am pierdut ultima sclipire din ochi printre lacrimile vărsate în nopțile în care doar mireasma vinului ma mai îmbrățișa și speram, cumva, cândva sa te întorci. Ce poți simți când existența ta ca ființă înseamnă o singura persoană. Un singur suflet din cele 7 miliarde de oameni de pe acest glob a reușit sa devina totul si ramai blocată in amintiri cândva vii, lăsând totul sa treacă pe lângă tine precum un tren demult pierdut.

Inca o dimineata. Surprinzator dar se pare ca a devenit mai chinuitor sa ma trezesc decat sa adorm. Daca in urma cu cateva luni evitam sa dorm pentru a nu iti resimti prezenta, acum trupul refuza sa mai accepte un rasarit. Privesc atenta fericirea prietenilor mei virtuali, arunc cate un gand de ura peste postarile lor false, apoi imi dau verdictul: mai bine as bea o cafea. Ma ridic si simt cum corpul meu devenea din ce in ce mai greu, mai plin. „Poate e din cauza vinului de aseara” imi zic si ma sprijin de pat sperand sa gasesc forta pentru a ma ridica. Pornesc ametita spre bucatarie si pun apa la incalzit, apoi merg la baie sperand ca valul de apa rece sa ma readuca la o stare de normalitate. Regret, caci am ramas blocata privindu-ma in oglinda si nerecunoscandu-ma. Ma incrunt in fata persoanei reflectate in oglinda aburita si refuz sa cred ca sunt eu. Ma intorc la bucatarie, arunc nepasatoare cafea si zahar in apa ce se zbatea sub dominarea focului si ma gandesc ca exista o oarecare asemanare . Din nou ignor gandurile ce imi puneau parca prea multe intrebari, pasesc pe balcon, sorb putina cafea si privesc rasaritul.

Patetic, ma gandesc. Cat de fascinant este soarele prin simpla sa prezenta. El e in stare sa picteze lumea, sa o incalzeasca si sa faca diferenta dintre o zi minunata si una insuportabila si totusi, este indeajuns un simplu nor pentru a ii distruge stralucirea. Ce coincidenta! Dar totusi -imi spune inconstientul- soarele are taria de a straluci din nou in ciuda tuturor norilor.

M-am intristat. Nu stiam unde pe acest drum m-am pierdut pe mine, unde si cum sa imi regasesc zambetul, iubirea, stralucirea?

Erau intrebari atat de repetate in sinea mea incat devenisera un ecou si totusi, ramaneau vesnic fara raspuns. Mai sorb o gura de cafea si imi apuc laptopul de pe masa. Il deschid si vad un mesaj de la o veche colega de liceu. Suna cam asa: ’’ Ce faci ? Stii ca m-am despartit de Razvan? Ehh… Refuz sa stau si sa plang dupa el, asa ca am gasit o reducere pentru doua persoane in Kilimanjaro. Pe site-ul Extreme Travel spune ca va fi extraordinar. Ce zici de o aventura, doar noi doua? Trage un ochi si da-mi mesaj apoi. Te rog, spune-mi ca mergi cu mine!”.. Hmm,zic.. Asta imi trebuia mie acum, excursie la mama naibii… Mai privesc odata soarele si automat scriu: ’’bine’’. Inchid laptopul si plec la munca.

Cand am realizat greseala facuta era deja prea tarziu pentru a mai da inapoi asa ca ma trezesc in aeroportul din Bucuresti, cu un bagaj cat o casa in brate, asteptand sa plecam. Zborul nu a durat mult iar prima zi a parut patetica. O cazare la hotel ce mi-a dat mai mult timp sa dorm si sa fiu singur. Era insa doar prima zi, urmand ca mai apoi sa continuam o ascensiune Kilimanjaro. Dimineata era asemanatoare cu cele de dinainte, imi pierdeam speranta la o schimbare in viata mea, mai ales una care sa se rezume la un turism de aventura. Eram incantata totusi ca ma odihnisem caci urma un drum greu pe ruta Machamo. Trebuie sa recunosc ca aceasta calatorie ma fascina, iar campingul in padure imi starnise deja interesul pentru aceasta aventura. Cand am ajuns la locul de camping, picioarele mele deja renuntasera la a mai asculta constiinta iar durerea devenise aproape nesimtita. Dupa o cina destul de naturala si cateva cantece la focul taberei, m-am intors in cortul meu iar corpul mi-a cedat instant. Adormisem..

Era prima dimineata in care ma trezeam intr-o liniste atat de zgomotoasa. Suna ciudat,da, insa oare linistea padurii poate fi acoperita de bataia unei inimi. Privesc iar soarele ce se strecoara curios printre ramurile copacilor, insa de data asta ceva se schimbase. Inchid ochii si trag aer in piept. Subit un zambet mi se asterne pe fata. Trecuse atata timp de cand nu mai zambisem incat credeam ca am uitat cum sa imi exprim fericirea. Ascultam vantul ce isi creea propria oda printre crengile copacilor.

Urma apoi sa pornim intr-o calatorie de 5 ore prin padurea tropicala. Cand sa pornim natura incepea sa prinda viata si puteai auzi ciripitul pasarilor. Era o liniste sufleteasca ce nu o mai simtitsem de multa vreme. Voiam ca aceasta calatorie sa nu se sfarseasca insa timpul, acest mic vrajitor al vietii, a decis sa se termine brusc si prea rapid pentru a ma dezmetici din vraja acestei aventuri.

Obosita de la aceasta lunga calatorie, adorm cu gandul ca a doua zi voi avea sansa de a descoperi frumusetile de pe platoul Shira. Ciudat cum aceasta noua priveliste ma facea sa simt din nou ce inseamna sa respiri liber, sa admiri, sa iubesti. Devenisem subit curioasa de orice ma inconjura si eram gata sa imi depasesc limitele doar pentru a ma detasa de tot ce ma durea candva. Astfel inviam putin cu putin, lasand durerea sa se lege de lucrurile ce ramaneau in urma mea.

Mai aveam astfel sa trec peste un singur obstacol: escaladarea varfului Uhuru Peak. A necesitat mult efort si vointa, dar ajunsa acolo am realizat un singur lucru. Ma iubesc si am incredere in mine! Asta era cheia spre a imi regasi stralucirea. Iubirea de sine, caci altfel, eram doar un suflet pierdut, dependent de o persoana ce imi dauna prin simplul fapt ca nu exista in viata mea.

Odata ajunsa acasa, eram iarasi plina de viata. Realizasem ca aceste circuite imi readusesera ceea ce pierdusem candva. Iar prietena mea, well, ea se simtea si mai bine. Intr-un final am facut un pact. De fiecare data cand ne pierdem increderea in noi si ne simitim neputincioase, ne v-om cauta si v-om incerca sa facem cat mai multe excursii personalizate.

Dupa putin timp ma suna iar prietena mea, insetata dupa aventura si imi spune ca nu ar fi o idee rea sa fim „bolnave” o saptamana, in fata sefilor nostri. Nu stiam initial ce are de gand, insa finalul propozitiei ei a fost „ ce zici de o ascensiune Moldoveanu” si am stiut ca aventura noastra nu s-a sfarsit. Am aflat astfel ca si bagajele se pot face singure, ca prin magie..

Acest articol a fost scris in cadrul SuperBlog 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Checkbox GDPR is required

*

Sunt de acord

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.