Ca o durere, pe un peron, într-o gară

Posted On octombrie 5, 2018

Nu am crezut vreodată ca un apel banal efectuat prea devreme poate fi drumul meu spre fericire. În timp ce soarele își ducea la bun sfârșit lupta cu întunericul, eu mă aflam din nou în fata oglinzii privindu-mă fără sa mă cunosc, răsuflând greu și cu mintea prea aiurita de tot ce se întâmplă pentru a putea apela la rațiune. Cu simțurile amețite și ușor buimaca, mă pregăteam din nou sa sacrific o parte din mine. Încă o parte, încă un sacrificiu făcut în numele acestei aberații idolatrizate de societate și numita iubire. În timp ce inima profita de absența rațiunii conducând-mă spre o noua greșeală, destul de regretabila, rațiunea se lupta și ea spre a împiedica un dezastru colosal ce urma sa se întâmple la indemnul sentimentelor. Pentru un moment aceasta mi-a șoptit: ”Sunt o proasta!”.. Am închis ochii sperând sa asimilez aceasta informație, însă din nou rațiunea a pierdut un război, caci am decis sa o ignor continuând sa mă aranjez pentru a arata decent.

 

După ce m-am îmbrăcat rapid într-o ținută sport, am băgat fix 20 de lei în buzunar (prea mult pentru cafeaua ce plănuisem sa o beau), cu sufletul în pioneze și mintea amețita de aerul dimineții, am pornit spre o gara. Pentru mine, o gara a însemnat de-a lungul timpului exact doua lucruri: fie locul despărțirii, fie strașnicul iubirii. Când privesc peronul îmi vin subit în minte fix acele banale poze, de pe Facebook, cu fel și fel de bărbați curajoși ce plecau în lupta pentru patrie și iubitele lor ce le ofereau simbolul suprem pentru o dragoste ce nu avea sa se sfârșească: SĂRUTUL. Era ca o graniță de care depindea relația dintre doua state vecine: iubire sau război. O bariera ce nu putea fi sparta decât prin sacrificii greu de atins. Printre aroma cafelei și o țigară, câteva glume altminteri bune date de lipsa rațiunii și un fior dat de frigul dimineții, încercam sa îmi amintesc sau sa analizez în care punct am renunțat la tine și mai ales de ce? Nici de data asta rațiunea nu mi-a dat vreun răspuns. A rămas muta și deznădăjduita de înverșunarea inimii și își aștepta cu tristețe sentința. Mă gândeam cât de mult se poate schimba un om în detrimentul unor sentimente reale. Mi-am răspuns singură : ”Destul de mult”. Bun, dar cât de mult se poate schimba un om în lipsa sentimentelor, în lipsa acelor fiori de odinioară. Apoi liniște totală. Se pare ca inima mea nu avea un răspuns și pentru aceasta întrebare. Îmi doream atunci sa revin acasă si sa mă privesc în oglinda. Sa îmi vad sufletul secerat de atâtea dureri și sa îmi pot răspunde la aceasta întrebare. Căci aceasta era poate un semn ca renunț la o iluzie dulce, dar în sine dăunătoare pentru un om atât de instabil emoțional.

Întotdeauna ai știut. Știai ca este momentul oportun pentru a câștiga teren în sufletul meu sau cel puțin pentru a îți creste ego-ul și mândria. Ai profitat de lipsa rațiunii mele, caci deși ea încerca să câștige teren și sa împiedice o greșeală ce părea fatală, era totuși prea slaba pentru a se opune celei ce urma. Din nou am renunțat la tot și te-am ales pe tine. Poate a fost doar din dorința de a scăpa odată de o situație total inconfortabila pentru mine, poate chiar îmi doream asta, însă simțurile nu mă ajutau deloc sa găsesc un răspuns pentru acțiunile mele.

Un singur apel la momentul potrivit poate schimba destine, poate chiar sentimente. Poate fi un sunet al eliberării din granițele sentimentale ce ne îngrădesc pe toți la un moment dat. Poate fi drumul spre libertate sau spre osândirea totală. Depinde doar de cât de pregătit este sufletul nostru sa riște spre a pierde sau a câștiga veșnic.

Mi-ai zis apoi ca vrei sa îmi amintesc de tine când sufletul îmi va fi străfulgerat de o durere, indiferent de modul sau de a se face simțită. Asta am făcut in acea dimineață. Te-am tratat ca pe o durere, ca pe un ghimpe ce îmi sta între coaste de fiecare data când încerc sa mă mișc. Ca pe o durere ce îmi străpunge plămânii când cerșesc timid după o gura de aer proaspăt. . Ți-am mai simțit încă o data atingerea amara ce cândva îmi străbătea sufletul. Am clipit iar soarele îmi demonstra ca după întuneric exista lumina. Așteptam să te urci în tren și sa pleci.. Precum o durere.. Sperând ca vei pleca acum, definitiv, fără sa te mai cunosc. Ca mă vei lăsa aici, într-o liniște absurdă, cu privirea spre răsărit și inima împăcată, sperând ca nu îți voi mai simți fiorul vreodată . Am ridicat batista albă, precum în vremurile cândva apuse, am scuturat-o ușor în semn de adio și am plecat spre aceeași oglinda în care mă priveam cândva. Te-am lăsat sa pleci din viața mea, din sufletul meu și din rațiune iar tot ce a rămas a fost inima mea, rezumându-se la o singura durere, pe un peron, într-o gară.

Inspirat din: The Motans- Inainte sa ne fi nascut